Lidia Handabura

Azi am simtit din nou ca ii pot iubi pe oameni. Pierdusem insusirea, uitasem cum e sa te uiti la incaltarile unui om si sa te apuce brusc compasiunea. Chiar si pantofii de firma puteau declansa valul de intelegere, nu doar cei scalciati, calcati de ani de zile. Cand cineva ma irita visceral, ma uitam la picioarele sale, de fapt la pantofi, care poarta atat de clar amprenta stapanului. Uitam de om, ma concentram strict la picioare, la greutatea cu care exista el pe pamant. Atunci vedeam ca semanam, ca facem parte din aceeasi specie cazuta, care se lupta atroce sa se ridice din nou, uneori fara sa stie pe ce trebuie sa se sprijine. Foarte putini pe Dumnezeu. Cei mai multi cautam disperati sa ne agatam de altii, de lucruri sau teorii si inevitabil pantofii nostri arata tristi, chiar daca sunt stralucitori si scumpi. Pentru mine nu exista picior orgolios, nici pantof demn!
Am facut ulterior reflexoterapie, unde lucrurile sunt si mai evidente:nu exista talpa “mandra”. Toate talpile sunt vulnerabile, toti oamenii, cand isi ofera talpa devin cumva nevinovati si multi, nefericiti.Intrau in cabinet cu acel aer decent si demn pe care il are majoritatea omenilor si, o data intinsi pe pat, cu talpile goale, totul se schimba. Unii voiau sa stie daca se “simte ceva” ( diagnostic), altii daca talpa arata “sanatos”, altii se scuzau ca au bataturi sau ligamente intarite,platfus sau unghii incarnate.Cu totii sfarseau prin a se confesa, intr-un fel sau altul. Toti aveau probleme, de la cele fizice la cele sufletesti. La sfarsitul fiecarei sedinte aparea o usurare, care de multe ori nu venea din terapia propriu-zisa, ci din “spovedania” ad-hoc.
A lucra cu partea cea mai neglijata a corpului pare greu si umilitor, dupa unii. E un exercitiu de iubire, pana la urma.Daca incepi sa privesti omul de la talpa spre cap, de multe ori nu mai ajunge sa te irite, sa-ti displaca.Daca ne oprim cu privirea la cap s-ar putea sa nu ne placa de la prima vedere si sa sfarsim prin a ne “uri”.
Azi am fost la liturghie. Merg de curand, nu am reusit pana acum vreo luna sa stau de la inceput pana la sfarsit la o liturghie. Dupa ce am citit care e simbolistica liturghiei am inceput sa fiu atenta la ce spune preotul, la ce se canta din strana, am inceput sa “particip” cum s-ar spune. Normal, ca un nou venit, am trecut prin fazele de enervare din cauza permanentei miscari de trupe care are loc intr-o biserica ortodoxa.Ma “sminteau” unii si altii cu intratul si iesitul sau cu impinsul, ca sa treaca pe micul culoar spre icoane. La un moment dat, dupa epicleza ( rugaciunea de invocare a Duhului Sfant), o batrana enorma, mirosind a haine vechi s-a lipit aproape de mine. Biserica era destul de plina ca sa nu ramana prea mult loc si fara babuta dodoloata, plus hainele groase, ca e inca iarna…abia imi puteam face cruce. Si atunci s-a produs “minunea”: cateva secunde am bombanit in sinea mea, dupa care brusc, m-a prins dragul de babuta! Imi venea s-o pup. Mirosul de haine vechi mi-a amintit de bunica-mea, faptul ca era lipita de mine mi-a dat sentimentul de familiar, de comunitate adunata in acelasi scop. Instantaneu m-am uitat la picioarele ei si mi-a venit sa plang. Nu se vedeau decat doi galosi enormi, strambati de greutate, de mersul anevoios, de saracie…De cativa ani voiam sa regasesc starea asta de bine care vine din acceptarea celorlalti nu ca pe un” rau necesar”, ci ca pe o binefacere cereasca. Pe toti, nu doar familia, prietenii, grupul de interese . Acel sentiment pe care toti il traiesc macar o data in viata cand se gasesc singuri intr-un loc pustiu si dezolant, cand orice om care apare e un virtual prieten. Daca putem trai asta in mijlocul orasului, in haosul unei gari, cred ca suntem salvati. Unii de altii.

Povestiri din anul Cometei

Un unchi nervos şi câteva întâmplări cu o Skodă ieşită din uz

…
Tataia întotdeauna vrea să arate că totul e simplu şi că el s-a prins de chestia asta înaintea tuturor. Face pe atomul. Atunci nici n-ar trebui să mai vorbim, I-am zis. Vorbim toată ziua, scriem, ne agităm şi uite că tot al doilea om vrea să se sinucidă, tot al o sutălea reuşeşte şi restul globu-lui trăieşte între o angoasă perpetuă şi o mulţu-mire de sine neroadă. Care e cel mai avantajat? Cel care nici nu vorbeşte toată ziua, nici nu scrie, nici nu se agită, nu se sinucide, nu are angoase şi e mulţumit de sine ca un prost, crede Tataia. Bun, şi ăla ce să facă? Să comunice, telepatic, cu ceilalţi care habar n-au să mai comunice telepatic senzaţii măreţe? Adică, e sortit să moară de plictis pentru că nu mai are interlocutor? Dacă nu cumva e idiot şi trăieşte într-o splendidă carose-rie de cristal. Sau, zic eu, crezi că eu n-am deseori stări sufleteşti de rocă? Tataia se uită la mine.
– De când te crezi rocă? De mult?
– Uneori, zic, uneori stau aşa şi mă cred rocă peste care plouă cu soare.
Tataia se uită lung la mine. Lali, care asistă la discuţie, îmi ia apărarea:
– Ce, n-are dreptul să se simtă rocă? Şi eu mă mai simt rocă din când în când!
– Măi, dar voi chiar că sunteţi interesanţi! Amândoi fraţi şi amândoi, roci!
– Eu sunt uneori cristal, dar asta numai dimineaţa când mă bate soarele pe nervuri! zice Lali şi eu ştiu că nu glumeşte. Tataia crede că ne batem joc de el.
– Şi tu? se întoarce el spre mine. Rocă simplă, piatră de duzină?
– Nu, când sunt sub apă, devin uneori dia-mant, dar nu mult, că starea de diamant e prea dură, cine naiba rezistă mult să fie diamant? Când eşti aşa, diamant, străluceşti prea tare şi atragi atenţia şi asta e lipsă de modestie, răspund eu.
– Auzi, Ştefane! Numai cristale şi diamante creştem noi în casă!
Şi cum tata Ştefan nu auzea bine şi mormăia ceva de sub maşină, tot Tataia a tras concluzia:
– Iar eu sunt cristalul-tată, de la mine au pornit toate minunile astea tinere… cu cât e mai vechi un diamant, cu atât e mai valoros!
Şi a plecat dând din cap ca o pendulă pe două picioare.
…

cititi toata cartea Povestiri din anul Cometei

Cartea a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România pe anul 1999 la secţiunea Literatură pentru copii şi tineret.

     Povestiri din anul Cometei sunt pentru “copiii rafinati”, adicã în copilãrie se aflã acel ceva cu care percepem realitatea, ca un fel de lentilã specialã, ce deformeazã sau sesizeazã si mai acut realul.

Alexandru Jurcan, Tribuna

Sau, pe scurt: de ce nu mai vreau Reiki

Am citit o polemica pe un forum pe tema “este sau nu periculos Reiki” si m-am situat cand de partea unora, cand a altora, ca una care am si facut reiki , dar am avut si retineri inca de la prima initiere. Din retinere in retinere am ajuns la gr. 3, dupa care, brusc, am simtit ca trebuie sa incetez total. Nu am alt argument decat propria intuitie, cum ca nu e calea mea atat timp cat am deja una, prin botez si propria credinta.

Gradul 1 l-am facut in cadrul unui curs de reflexoterapie, unde una din profesoare era si maestra reiki. A convins aproape toata grupa ca reiki ar folosi in terapie si cum eram plini de entuziasm “terapeutic” cam toti, ne-am inscris cu toptanul. La initierea propriu-zisa am ajuns cam jumatate, iar dupa intitiere, aproape toti eram bulversati, ca “luati de minti”. Am fost intrebati ce am simtit, vazut, auzit eventual si fiecare a elucubrat cate ceva, iar maestra s-a extaziat la relatarea fiecaruia in parte. Ma simteam ca la psihiatru si , desi eram constienta ca am participat la ceva straniu, care nu e chiar de ras, imi stapaneam cu greu rasul. Cu ani in urma, datorita profesiei, am fost nevoita sa merg la un spital de psihiatrie din judet, ca sa constat lipsa de discernamant al mamelor care-si abandonasera copiii in leagane…la usa fiecarui cabinet era cate o coada de pacienti internati, care isi relatau in fiecare dimineata delirul in fata medicului curant. Situatia mi se parea cumva similara, ne straduiam toti sa povestim ceva “vazut” sau “auzit”, dar nu mi-era clar daca noi chiar am vazut//auzit sau ne-ar fi placut sa fi fost asa. Cumva ne simteam datori sa spunem ceva de exceptie, facea bine ego-ului.

Am inceput sa ma intreb daca am facut totul ca si crestina de aveam nevoie de “excrescente” ezoterice…fara sa fiu o practicanta asidua, ba chiar “evadata” de la catolici la ortodocsi, nu ma simteam in largul meu practicand reiki.

Cu toate acestea, dupa 2 ani am facut gradul 2, fara sa stiu exact daca chiar vreau asta. Am schimbat maestrul, de data asta era un barbat. El nu m-a intrebat nimic, nu a spus nimic.Puteam sa consider la fel de bine ca am fost face to face cu un extraterestru amabil, dar a caruia limba n-o cunosteam si care nu avea timp sa vorbeasca pe limba mea. Am primit simbolurile, moment din care lucrurile au inceput sa se complice. Aveam Crucea, ma gandeam, sa se fi demodat bunul Dumnezeu? Imi trebuie acum alte si alte simboluri ca sa deschid ce? Dimensiuni? Sa ma protejez? De cine? Nu am fost la fel de expusa rautatii, diavolului in general si inainte? Si nu am facut fata doar prin rugaciune? Interesant ca viata mea a inceput sa o ia razna complet dupa prima initiere, iar dupa a doua am facut o depresie din care am iesit aproape anorexica, ravasita si in profunda criza religioasa. Nu a lipsit mult sa trec la iudaism, desi plecasem intr-o vizita in Israel cu alt tel. Asa-zisele crize de vindecare, plati karmice de dupa fiecare initiere nu m-au convins. Practic, nu mai stiam in ce cred, toate se bateau cap in cap, reiki, desi nu se proclama religie, sustinea concepte si practici pe care crestinismul le nega sau nu le mentiona ca viabile.Mi-am dat seama ca incep sa cutreier prin religii ca sa gasesc o justificare reiki-ului, ca si cum cautam o validare a crestinismului! Evangheliile nu ma mai |”incapeau”, desi de fiecare data cand citeam din ele gaseam sensuri noi…Am facut si gradul 3, ca sa merg pana la capat, sa vad daca se leaga ceva in final. Gradul 3 l-am facut cu un cunoscut maestru care, cel putin, a avut bunul simt sa spuna ca se poate face bine sau rau, cu lumina! Si ca el nu recomanda nimanui sa se foloseasca de reiki in scopuri egoiste, marsave…prima maestra era tributara unei viziuni idilice, dupa ea reiki putea fi folosit doar in scopuri benefice, altfel nu “lucra”, al doilea nu a spus nimic, iar al treilea a spus-o “pe-a dreapta”: “ba bine ca nu!”.

Ar fi multe de spus , dar nu am de gand sa incep un foileton. Sincer, imi pare rau ca nu pot considera reiki doar ca pe o terapie inocenta si pe toti practicantii lui, ca pe niste ingeri binevoitori si folositori evolutiei umane. Stiu ca sunt si cunosc personal oameni cu totul bineintentionati, dar, pe de alta parte, acest “produs” a ajuns la indemana aproape oricui, despre al caror discernamant nu avem habar. Si, iertata-mi fie suspiciunea, dar accesul la ingeri , ghizi, arhangheli chiar nu cred ca e dat prin folosirea unor simboluri. Doar daca nu sunt cumva falsi ingeri samd. Cred ca mai trebuie o anumita calitate umana, si ceva imbunatatire in duh pentru asta. Personal nu imi plac ofertele promotioanale: scumpe , de proasta calitate si cu talon de participare: s-ar putea sa castigi o masina pe langa un bax de malai! O “nemurire” in plus? Sau un plus de nemurire?

Poate cea mai mare nelamurire e in privinta mortii, cu care m-am confruntat in mai multe ipostaze si pe care o iau in serios si o vad doar ca pe o trecere: daca merg pe mai multe cai, cine sau ce ma va astepta dincolo? Pe “ ce limba o sa pier”?

Un batran preot a zis o data : Faceti crucea mare ca si diavolul e batran”. Tocmai stiind de versatilitatea raului cred ca e bine sa fim atenti la orice se prezinta ca panaceu, miraculos, cu valente “doar benefice”, la orice reclama pentru orice fel de oferta.sa ne punem cat mai multe intrebari si sa confruntam mereu minimum doua variante…

Nu vreau sa lamuresc pe nimeni aici, in definitiv fiecare e liber sa aleaga ce vrea, voiam doar sa intervin cu un exemplu concret. Cert e ca eu am simtit o senzatie de neliniste cand am folosit prima data un simbol reiki. Ca si cum mi-ar fi suflat cineva rece in ceafa…

Azi m-a sunat Silvia. Preda acum la un liceu de provincie si e consternata! Le-a explicat azi ce e “generozitatea” in limba romana ca sa poata apoi folosi cuvantul in lectia de franceza. Dupa o explicatie lunga, cu exemple, o eleva dintr-a zecea se arata edificata, dand un exemplu de “generozitate”: unul omoara pe altul pentru ca a fost “agatata” prietena lui! Stupefiata, Silvia incearca sa o lamureasca asupra nuantei si spune: “Ai o mentalitate gresita…”, dar nu apuca sa termine fraza, ca fata sare: “Acum ma faceti nebuna???”

Silvia e in deruta.Nu mai are voie sa foloseasca neologisme curente, trebuie sa invete sa se exprime prin grimase si semne, daca se poate, simple si alea.. Un alt elev i-a spus zilele trecute ca ea nu are cultura muzicala pentru ca nu il cunoaste pe cantaretul zilei, unul Ghita Munteanu sau Gica Maidanezu, care canta manele cu tremolo-uri…

N-am stiut daca e cazul sa radem cu lacrimi sau sa plangem tot cu ele! “mai voiam sa le vorbesc de Ghandi, de Martin Luther King, de Mandela, dar cand au aflat ca deja sunt morti, mi-au spus ca pe ei nu-i intereseaza mortii…” a incheiat Silvia.

Cum sa-l uit pe primul meu prieten la bine si la greu, Nicu??? Pe drept cuvant, ar trebui acum el sa-mi dea in cap cu un polonic ruginit, plin de mal si ierburi pe care cu totii le “fierbeam” in cazanul ars de la atatia porci preparati…Nicu care se revolta si apoi ii trecea, care spunea ca n-o sa se mai joace niciodata cu o “bolanda”, dupa care, la cateva minute, desena, la comanda, caricaturile grotesti ale celorlalti amici de joaca…preagrasuna Viru , de exemplu…eu radeam pana ma durea mandibula, iar Nicu se bucura ca ma facea sa rad…fa si pe ala, fa si pe aia…Nicu, zambind serafic, ii imortaliza pe ce apuca: pe pamant, cu crengute, pe spatele caietelor de scoala, pe foi volante pe care voaim apoi sa le lipim de pomi, ca sa se vada si “subiectii”…Nicu cu care dansam in echipa de dansuri populare de la scoala primara, vesnic in contratimp, Nicu prea “moale” si “cascat”, eu prea agitata si “perfectionista”…de cate ori ne-au schimbat perechea,  nu mai dadeam randament! Cand ne puneau din nou impreuna incepea iarasi scandalul…Nicu “furand” din cartile mele, “Spartacus”…Nicu care a disparut la un moment dat in ceata , cum am disparut si eu…Nicu, care totusi, trebuie sa traiasca pe undeva…

Ovidiu chiar traieste. Cand am descins in blocul pe jumatate gaurit, urduros si mirosind mereu a subsol inundat si a excremente de soareci si sobolani am crezut ca acolo nimeni nu poate supravietui intelectual si ca , de fapt, nu exista vreun intelectual pe o arie de 20-30 km imprejur. Silvia insa mi-a marturisit, la una din cafelele matinale, ca au acolo intre ei, din cand in cand, un fel de filosof paros care vine cand nu te astepti, tine niste tirade extrem de destepte, ii incuie pe toti si pleaca dupa doua-trei zile. Pana vine din nou, cei ramasi se chinuie sa descifreze talcul si sinuozitatile gandirii ovidiene. E asteptat ca un fel de guru al locului cu pricina. Din ce imi ingaima Silvia, intrand brusc intr-un fel de transa amuzat- veneratoare, m-am gandit ca trebuie sa fie un fel de Zacharias Lichter al lui Matei Calinescu. L-am uitat curand , prinsa sa descopar stagiar dupa stagiar si sa ma extaziez in fata unei alte realitati  care, in Bucuresti ar fi parut fictiune. M-am mai ocupat  si cu chiulul sistematic, spre disperarea unei comuniste infocate, sefa de Personal , care ma ameninta cu re-repartizarea guvernamentala. Eram pesemne un element subversiv, mai ales ca nu faceam parte nici din partid si, la cum aratam si ma comportam era clar ca nu se puteau hazarda sa ma oblige sa devin membru. Noii mei prieteni imi dadeau curaj sa fiu obraznica si sa sfidez regimul, desi ma si amuza sa lucrez la ‘combinatul de lianti’. Era ceva atata de “lipicios”… Din oficiul juridic se vedeau din cand in cand Fagarasii, cand era atmosfera limpede, dar spre amiaza, in general dispareau. Stateam si visam uitandu-ma pe fereastra ca la un fel de alba-neagra tectonica: uite Fagarasii, nu’s Fagarasii! Si intr-o seara, cand de obicei ne adunam la unul din stagiari, Silvia a venit radioasa, cu un ibric imens cu cafea Alvorado, luata de la bisnitarii din combinat  si a zis, teatral: “A venit Ove! “. Am fost nevoita sa urc inca un etaj , unde isi avea salasul Sandix cel Bun la Suflet, care il gazduia de data asta pe renumitul maestru cibernetician filosof logician, Ovidiu. Cand am intrat acolo, apartamentul era deja plin, abia ne-am gasit loc pe jos ( se statea de obicei numai pe jos, scaunele erau pentru pus hainele). Vreo cinci-sase stagiari il ascultau si ii puneau intrebari legate de ce spunea sau de ce le trecea lor pirn cap. Ovidiu ii facea pulbere din doua cuvinte.  I-am soptit Silviei: “Tipul e  diferit asamblat…adica poti intelege daca intri si tu in alt nivel, ca si cum te-ar obliga sa te resetezi, sa schimbi grila…”, ” Ssssst, asculta-l! Nu trebuie sa intelegi , important e sa urmaresti ceat de destept e!”. M-am minunat adanc si am vrut sa mai zic ceva, dar am renuntat. Silvia avea si ea grila ei! Personajul statea turceste undeva in mijlocul camerei si se vedea ca se distreaza perorand. Ii era drag de toti si tuturor le era drag de el. Imi venea sa arunc cu rosii in el, numai asa, de drag! Nu vedea pe nimeni intrand sau iesind, parea ca-si e suficient, fara sa fie un suficient. Intr-un fel, tipul asta se are bine cu sine si cu mintea lui, gandeam. De asta il asteaptau toti, sa inspire putin din aerul rarefiat care pluteste in jurul creierului lui, sa vada lumea altfel, distorsionata, dar in sensul bun al cuvantului. Acum lumea e stramba, vine Ovidiu si-o indreapta ca pe o sarma strambata. Ii  ajuta  pe ceilalti sa se recunoasca, sa se accepte, sa le fie drag de ei insisi, asa cum sunt. In prezenta lui erai obligat sa vezi si fata nevazuta a lumii. Aparent neconventional, Ovidiu de fapt  nu facea decat sa iti explice cum se poate gandi bine in afara pattern-urilor, cum sa te miri de tot ca si cum atunci ai descoperi fiecare lucru. Ceea ce stia sa faca acest Ovidiu cu maiestrie era sa inlature staza, intepenirea, blocajele in liniaritatea gandirii.

De cate ori venea Ovidiu la noi, si incepuse sa vina tot mai des, ba sa si ramana cu saptamanile, totul se desfasura diferit. Ne comutam ca sa facem fata mintii lui. Totul devenea eveniment. Oamenii simpli de pe strazile satului deveneau personaje. Nu se mai judeca ” la gramada”, nu se mai etichetau oamenii, nimeni nu era indiferent nimanui. Ovidiu ne-a invatat metafora. Chiar si prostii erau simpatici pentru ca aveau haz sau farmec, penmtru ca, oricum,erau unici.

Ne-am imbatat la Franz Ioseph ( un batran de la marginea satului care vindea palinca pe care trebuia s-o bei pe buturugile din curtea lui), am dansat ( dansul Talpilor Negre sau dansul Plamanilor cu Siliciu din cel mai Curat) am discutat, am facut planuri de salvare a zonei, am facut scenarii de teatru pe care urma sa le jucam noi, am facut comploturi, am chiulit pe sub nasul directorului, bun amic cu Elena Ceausescu, am fost la un pas sa fim sfasiati de cainii de la stanele printre care ne intorceam de la combinat, am iubit si am facut revolutia cu Ovidiu printre noi. El ne-a recalibrat pe viata, ca pe roti. Numai eu am ramas dintata!

Se ia un spermatozoid, se pune pe directie, la capat asteapta impacientat, cu ochii pe ceas, ovulul cu gene false , daca totul decurge ca la carte, in aproximativ noua luni avem produsul finit. Dureaza ceva mai mult decat o friptura pusa la microunde, dar merita! Mai ales, de cand  li s-a facut marea favoare de a fi lasate acasa doi ani, lumea se grabeste sa faca “doi in unu”, mai precis doi in doi ani, adica, aluatul pentru al doilea sa fie deja pus inainte de a se implini doi ani cu primul!  Daca primul copil mai are o sansa sa apara pe lume ca mircol, ca “surpriza”, al doilea, treilea samd, aproape cert e planificat. Cel putin in familiile bune! Adica, responsabile, in pas cu vremea. ce conteaza ca mama e arsice dupa primul copil, ca abia mai umbla de dureri de spate, ca inca nu si-a revenit dupa noptile albe cu colici si dureri de dinti, ca tata vorbeste singur de la co-veghea nocturna, dupa care mai fuge  si la slujba? Totul trebuie facut acum ori niciodata, cat mai functioneaza legea cu 85% din indemnizatie! Altfel, se pierde!

O, da, poate creste populatia tarii cu ocazia asta, poate o sa avem intr-adevar si mai multi copii neglijati, de care parintii efectiv nu se mai pot ocupa, scoala oricum nu reuseste sa se ocupe, iar societatea  se vede doar nevoita sa-i asimileze, buni, rai, bine sau prost crescuti, impertinenti sau timizi pana la autism. Pentru ca atat timp cat facem copii ca si cand am lupta pentru un ’spor salarial’ si nu pentru ca simtim ca o dorim cu toata fiinta si ca suntem si apti sa facem fata , cat timp preocuparile fata de copii  se inscriu doar in aria  medicala si gastronomica, iar educatia si afectiunea se “subinteleg” , vom continua sa aducem pe pamant o cantitate tot mai mare de nefericire. Vom fi parintii adolescentilor de maine, care ne vor intreba, sec: “Ce, ti-am cerut eu sa ma faci?”. Acelasi truism de cand lumea!

Succes tuturor crestinilor care au ales intre indemnizatie si minune!

Silvia, Ovidiu, Sandix, Radu si Rodica au plecat toti in sambata aceea. Am ramas in tot blocul de stagiari si cutitari ( muncitorii de la combinat cu care eram “combinati” in bloc) doar Dura, Marius si cu mine. Ne uitam la televizorul lui Dura, singurul care avea asa ceva acolo. Era inceputul lui decembrie 1989  si asteptam cu totii Anul Nou ca s-o mai stergem spre orasele noastre. O seara de sambata innorata, rece, dar cu toate acestea, deloc sumbra. In Hoghiz totul era suportabil, totul era in transformare, mintile noastre dadeau sens la tot ce se intampla sau NU se intampla.  Din nimic faceai ceva, ba ajungeai sa te si distrezi sau sa te simti fericit! Notiune pe care, desi o dezbateam “filosofic”, crezand ca trebuie multa teorie inainte de aplicatie, noi chiar o traiam…tin minte ca o data am fost atat de fericiti numai pentru ca eram impreuna toti, incat ne-am imprastiat in toiul noptii pe podisul pustiu, bantuit uneori de ursi si mistreti si am umblat de nebuni sa ne bucuram de bucurie.  Dramele cotidiene ajungeau prilej de exercitiu de fericire…chiar daca acum mi-e greu sa mai obtin efectul in noul context, tin minte senzatia si cu putin antrenament, plus prietenii de rigoare, as putea cadea usor prada unui acces de fericire paroxistica…

Dura era un tip dur. Mic, vanjos, cu par lung pana la umeri . Stia sa coasa la masina , sa gateasca si sa fie ironic si acid. Asta ne placea indeosebi! Silvia il sacaia constant, locuia deasupra lui si cobora mereu cu ibricul ei proverbial la usa. Dura aparea in cadrul ei cu o fata sinistra, vadit deranjat: “Ce vrei?”, “O, Durule, am venit sa-ti aduc cafea…noi toti te iubim!” urla Silvia in usa si incepea sa rada in rafale…” Bai, nu am chef sa fiu iubit de voi!” zicea el. “Trebuie sa te lasi iubit, cum te iubim noi nu te mai iubeste nimeni, excluzand familia, care nu se baga aici…”..Dura ceda nervos si o primea. Pana la urma ii povestea viata si el! Asa ca, tot bombanind si incercand sa fie distant si ’scarbos” a ajuns sa ne iubeasca si el…

In seara de sambata innorata, latelevizor a aparut un reportaj cu Ceausescu aflat in vizita intr-o tara africana. Era pe prima pagina a revistei UHU…am inceput sa radem ca niste cretini…”Ceausescu, tu esti UHU!” a strigat Dura, intr-un accces de ras nervos. Am inceput sa ne imaginam cum ar fi sa iesim in strada toti, in toata tara si sa ne batem cu securistii, militienii…am facut scenarii stupide pana tarziu in noapte…

Doua saptamani mai tarziu, cand stateam toti la  un vin pe mocheta mea verde, cineva a intrat brusc  in camera si a spus: “Mai, la Timisoara au iesit oamenii in strada…e pe bune! am auzit la Europa Libera!”…

Cand am vazut-o prima data pe Silvia in pragul usii mele verde veronez am crezut ca e o forta a naturii venita sa ma spulbere cu un ibric afumat plin cu cafea .

Eram stagiara de cateva zile, undeva intre Brasov, Fagaras si Rupea, cu cateva luni inainte de caderea lui Ceausescu. Venita acolo cu convingerea ca am de stat cel putin doi ani. Satul in care era blocul pe care era scara unde primisem si eu un apartament plin de gauri de soareci, cu tevi sparte si o baie la fel de verde ca usa parea mort in primele zile. M-am plimbat singura pe dealuri si ma gandeam ca nu mai e niciun stagiar in zona si ca o sa mor de urat acolo, desi imprejurimile promiteau.

Apoi, intr-o dimineata , la 6 a aparut Silvia! “Am venit cu cafeaua” a strigat ea vesela, ” da o cana sa-ti torn”…masinal am adus o cana fara toarta si Silvia mi-a umplut-o . Mirosea mortal! Silvia era inginer chimist si stia dozajele, proportiile la orice, tot ce gatea sau fierbea era perfect! “Stiu cum te cheama, stiu ca fumezi doua pachete de tigari si ca asculti Dire Straits…” a racnit ea. Era cat usa sau asa mi s-a parut mie atunci. O fusta in caroruri, lunga, ii batea peste bocanci, o fata frumoasa, niste ochi mari, expresivi, negri, o gura ca o inima….dolofana, dar irezistibila. Cand mergea la combinatul de ciment purta si o palarie de dama bine, ceea ce intregea pitorescul. Borurile ei erau pline mereu cu praf fin de ciment cum erau si plamanii nostri…

A intrat in camera, eu chiuleam deja din primele zile de servici asa ca nu mai era vreo problema cu plecatul. Silvia tocmai iesise din tura de noapte de la laborator, deci ca avea si ea timp. Mi-a spus sa ma bag inapoi in pat, ea o sa stea pe marginea lui si o sa povestim! Ne-am luat cafelele si ne-am aprins tigarile. Ne-am povestit vietile de pana la venirea noastra in Hoghiz! Afara se inseninase si soarele batea in fereastra, dealurile erau acoperite de berze umbland batoase si concentrate. Mirosea a fan ud si a broaste indragostite prin geamul deschis larg.

Silvia promitea un univers plin de prieteni, ascunsi prin apartamentele lor igrasioase sau plecati in delegatii de o zi. O ascultam fascinata si voaim s-o cred. Adevarul e ca Silvia nu minte niciodata. O spun acum, dupa 20 de ani…

     Asistam la multe dezbateri pe tema realitate-virtual. Pare ca realitatea se situeaza undeva in varful axei fata de virtual ( vezi ireal, visare, nebunie in cele din urma). Si nu cred ca e vorba de o polemica adevarata, de o “criza a realului”: se contrazic doar indivizii pragmatici – pentru care lumea virtuala e un mijloc de propasire , cu idealistii, pentru care virtualul nu e decat o extensie a realitatii (uneori, un substitut, dar ceva mai rar totusi). Pentru ca, daca esti atent, plonjeul in virtual simuleaza foarte bine, in sfera emotionala, realitatea. Ba mai mult, as zice ca imbogateste realul cu trairi pe care nu le poti avea “face to face” tocmai pentru ca totul e prea la indemana.Realitatea trebuie traita pur si simplu, dar oricum, tot in zona impalpabila se desfasoara viata interiora.Gandim, simtim, decidem cu “organe” pe care nu prea le-a atins nimeni…si chiar cand relationam cu exteriorul, filtram totul prin minte si suflet.

     Nu pledez aici pentru o disolutie totala in virtual , dar cred ca poate fi acceptat cel putin din doua motive:sa te invete rabdarea si nuantele, pe de o parte si sa iti satisfaca gustul ludic.Ne putem juca la infinit in aceasta lume elastica pentru ca nu avem nevoie decat de bunavointa, curaj, imaginatie. E mult? putin?

     M-am gandit azi cam cum ar trebui sa arate siteul unui “user” care a murit accidental…nu sunt morbida, sunt…realista! Cum? Oare virtualul putrezeste? Miroase urat? O sa vedem iarba crescand pe la colturile frumos colorate? Vocea solistului de pe player raguseste, amuteste? Cine mai stie parola ca sa intre si sa faca curatenie? Si sa stinga luminile colorate…