Ovidiu chiar traieste. Cand am descins in blocul pe jumatate gaurit, urduros si mirosind mereu a subsol inundat si a excremente de soareci si sobolani am crezut ca acolo nimeni nu poate supravietui intelectual si ca , de fapt, nu exista vreun intelectual pe o arie de 20-30 km imprejur. Silvia insa mi-a marturisit, la una din cafelele matinale, ca au acolo intre ei, din cand in cand, un fel de filosof paros care vine cand nu te astepti, tine niste tirade extrem de destepte, ii incuie pe toti si pleaca dupa doua-trei zile. Pana vine din nou, cei ramasi se chinuie sa descifreze talcul si sinuozitatile gandirii ovidiene. E asteptat ca un fel de guru al locului cu pricina. Din ce imi ingaima Silvia, intrand brusc intr-un fel de transa amuzat- veneratoare, m-am gandit ca trebuie sa fie un fel de Zacharias Lichter al lui Matei Calinescu. L-am uitat curand , prinsa sa descopar stagiar dupa stagiar si sa ma extaziez in fata unei alte realitati care, in Bucuresti ar fi parut fictiune. M-am mai ocupat si cu chiulul sistematic, spre disperarea unei comuniste infocate, sefa de Personal , care ma ameninta cu re-repartizarea guvernamentala. Eram pesemne un element subversiv, mai ales ca nu faceam parte nici din partid si, la cum aratam si ma comportam era clar ca nu se puteau hazarda sa ma oblige sa devin membru. Noii mei prieteni imi dadeau curaj sa fiu obraznica si sa sfidez regimul, desi ma si amuza sa lucrez la ‘combinatul de lianti’. Era ceva atata de “lipicios”… Din oficiul juridic se vedeau din cand in cand Fagarasii, cand era atmosfera limpede, dar spre amiaza, in general dispareau. Stateam si visam uitandu-ma pe fereastra ca la un fel de alba-neagra tectonica: uite Fagarasii, nu’s Fagarasii! Si intr-o seara, cand de obicei ne adunam la unul din stagiari, Silvia a venit radioasa, cu un ibric imens cu cafea Alvorado, luata de la bisnitarii din combinat si a zis, teatral: “A venit Ove! “. Am fost nevoita sa urc inca un etaj , unde isi avea salasul Sandix cel Bun la Suflet, care il gazduia de data asta pe renumitul maestru cibernetician filosof logician, Ovidiu. Cand am intrat acolo, apartamentul era deja plin, abia ne-am gasit loc pe jos ( se statea de obicei numai pe jos, scaunele erau pentru pus hainele). Vreo cinci-sase stagiari il ascultau si ii puneau intrebari legate de ce spunea sau de ce le trecea lor pirn cap. Ovidiu ii facea pulbere din doua cuvinte. I-am soptit Silviei: “Tipul e diferit asamblat…adica poti intelege daca intri si tu in alt nivel, ca si cum te-ar obliga sa te resetezi, sa schimbi grila…”, ” Ssssst, asculta-l! Nu trebuie sa intelegi , important e sa urmaresti ceat de destept e!”. M-am minunat adanc si am vrut sa mai zic ceva, dar am renuntat. Silvia avea si ea grila ei! Personajul statea turceste undeva in mijlocul camerei si se vedea ca se distreaza perorand. Ii era drag de toti si tuturor le era drag de el. Imi venea sa arunc cu rosii in el, numai asa, de drag! Nu vedea pe nimeni intrand sau iesind, parea ca-si e suficient, fara sa fie un suficient. Intr-un fel, tipul asta se are bine cu sine si cu mintea lui, gandeam. De asta il asteaptau toti, sa inspire putin din aerul rarefiat care pluteste in jurul creierului lui, sa vada lumea altfel, distorsionata, dar in sensul bun al cuvantului. Acum lumea e stramba, vine Ovidiu si-o indreapta ca pe o sarma strambata. Ii ajuta pe ceilalti sa se recunoasca, sa se accepte, sa le fie drag de ei insisi, asa cum sunt. In prezenta lui erai obligat sa vezi si fata nevazuta a lumii. Aparent neconventional, Ovidiu de fapt nu facea decat sa iti explice cum se poate gandi bine in afara pattern-urilor, cum sa te miri de tot ca si cum atunci ai descoperi fiecare lucru. Ceea ce stia sa faca acest Ovidiu cu maiestrie era sa inlature staza, intepenirea, blocajele in liniaritatea gandirii.
De cate ori venea Ovidiu la noi, si incepuse sa vina tot mai des, ba sa si ramana cu saptamanile, totul se desfasura diferit. Ne comutam ca sa facem fata mintii lui. Totul devenea eveniment. Oamenii simpli de pe strazile satului deveneau personaje. Nu se mai judeca ” la gramada”, nu se mai etichetau oamenii, nimeni nu era indiferent nimanui. Ovidiu ne-a invatat metafora. Chiar si prostii erau simpatici pentru ca aveau haz sau farmec, penmtru ca, oricum,erau unici.
Ne-am imbatat la Franz Ioseph ( un batran de la marginea satului care vindea palinca pe care trebuia s-o bei pe buturugile din curtea lui), am dansat ( dansul Talpilor Negre sau dansul Plamanilor cu Siliciu din cel mai Curat) am discutat, am facut planuri de salvare a zonei, am facut scenarii de teatru pe care urma sa le jucam noi, am facut comploturi, am chiulit pe sub nasul directorului, bun amic cu Elena Ceausescu, am fost la un pas sa fim sfasiati de cainii de la stanele printre care ne intorceam de la combinat, am iubit si am facut revolutia cu Ovidiu printre noi. El ne-a recalibrat pe viata, ca pe roti. Numai eu am ramas dintata!
