Lidia Handabura

Azi am simtit din nou ca ii pot iubi pe oameni. Pierdusem insusirea, uitasem cum e sa te uiti la incaltarile unui om si sa te apuce brusc compasiunea. Chiar si pantofii de firma puteau declansa valul de intelegere, nu doar cei scalciati, calcati de ani de zile. Cand cineva ma irita visceral, ma uitam la picioarele sale, de fapt la pantofi, care poarta atat de clar amprenta stapanului. Uitam de om, ma concentram strict la picioare, la greutatea cu care exista el pe pamant. Atunci vedeam ca semanam, ca facem parte din aceeasi specie cazuta, care se lupta atroce sa se ridice din nou, uneori fara sa stie pe ce trebuie sa se sprijine. Foarte putini pe Dumnezeu. Cei mai multi cautam disperati sa ne agatam de altii, de lucruri sau teorii si inevitabil pantofii nostri arata tristi, chiar daca sunt stralucitori si scumpi. Pentru mine nu exista picior orgolios, nici pantof demn!
Am facut ulterior reflexoterapie, unde lucrurile sunt si mai evidente:nu exista talpa “mandra”. Toate talpile sunt vulnerabile, toti oamenii, cand isi ofera talpa devin cumva nevinovati si multi, nefericiti.Intrau in cabinet cu acel aer decent si demn pe care il are majoritatea omenilor si, o data intinsi pe pat, cu talpile goale, totul se schimba. Unii voiau sa stie daca se “simte ceva” ( diagnostic), altii daca talpa arata “sanatos”, altii se scuzau ca au bataturi sau ligamente intarite,platfus sau unghii incarnate.Cu totii sfarseau prin a se confesa, intr-un fel sau altul. Toti aveau probleme, de la cele fizice la cele sufletesti. La sfarsitul fiecarei sedinte aparea o usurare, care de multe ori nu venea din terapia propriu-zisa, ci din “spovedania” ad-hoc.
A lucra cu partea cea mai neglijata a corpului pare greu si umilitor, dupa unii. E un exercitiu de iubire, pana la urma.Daca incepi sa privesti omul de la talpa spre cap, de multe ori nu mai ajunge sa te irite, sa-ti displaca.Daca ne oprim cu privirea la cap s-ar putea sa nu ne placa de la prima vedere si sa sfarsim prin a ne “uri”.
Azi am fost la liturghie. Merg de curand, nu am reusit pana acum vreo luna sa stau de la inceput pana la sfarsit la o liturghie. Dupa ce am citit care e simbolistica liturghiei am inceput sa fiu atenta la ce spune preotul, la ce se canta din strana, am inceput sa “particip” cum s-ar spune. Normal, ca un nou venit, am trecut prin fazele de enervare din cauza permanentei miscari de trupe care are loc intr-o biserica ortodoxa.Ma “sminteau” unii si altii cu intratul si iesitul sau cu impinsul, ca sa treaca pe micul culoar spre icoane. La un moment dat, dupa epicleza ( rugaciunea de invocare a Duhului Sfant), o batrana enorma, mirosind a haine vechi s-a lipit aproape de mine. Biserica era destul de plina ca sa nu ramana prea mult loc si fara babuta dodoloata, plus hainele groase, ca e inca iarna…abia imi puteam face cruce. Si atunci s-a produs “minunea”: cateva secunde am bombanit in sinea mea, dupa care brusc, m-a prins dragul de babuta! Imi venea s-o pup. Mirosul de haine vechi mi-a amintit de bunica-mea, faptul ca era lipita de mine mi-a dat sentimentul de familiar, de comunitate adunata in acelasi scop. Instantaneu m-am uitat la picioarele ei si mi-a venit sa plang. Nu se vedeau decat doi galosi enormi, strambati de greutate, de mersul anevoios, de saracie…De cativa ani voiam sa regasesc starea asta de bine care vine din acceptarea celorlalti nu ca pe un” rau necesar”, ci ca pe o binefacere cereasca. Pe toti, nu doar familia, prietenii, grupul de interese . Acel sentiment pe care toti il traiesc macar o data in viata cand se gasesc singuri intr-un loc pustiu si dezolant, cand orice om care apare e un virtual prieten. Daca putem trai asta in mijlocul orasului, in haosul unei gari, cred ca suntem salvati. Unii de altii.