Lidia Handabura

Cum sa-l uit pe primul meu prieten la bine si la greu, Nicu??? Pe drept cuvant, ar trebui acum el sa-mi dea in cap cu un polonic ruginit, plin de mal si ierburi pe care cu totii le “fierbeam” in cazanul ars de la atatia porci preparati…Nicu care se revolta si apoi ii trecea, care spunea ca n-o sa se mai joace niciodata cu o “bolanda”, dupa care, la cateva minute, desena, la comanda, caricaturile grotesti ale celorlalti amici de joaca…preagrasuna Viru , de exemplu…eu radeam pana ma durea mandibula, iar Nicu se bucura ca ma facea sa rad…fa si pe ala, fa si pe aia…Nicu, zambind serafic, ii imortaliza pe ce apuca: pe pamant, cu crengute, pe spatele caietelor de scoala, pe foi volante pe care voaim apoi sa le lipim de pomi, ca sa se vada si “subiectii”…Nicu cu care dansam in echipa de dansuri populare de la scoala primara, vesnic in contratimp, Nicu prea “moale” si “cascat”, eu prea agitata si “perfectionista”…de cate ori ne-au schimbat perechea,  nu mai dadeam randament! Cand ne puneau din nou impreuna incepea iarasi scandalul…Nicu “furand” din cartile mele, “Spartacus”…Nicu care a disparut la un moment dat in ceata , cum am disparut si eu…Nicu, care totusi, trebuie sa traiasca pe undeva…