Povestiri din anul Cometei
Un unchi nervos şi câteva întâmplări cu o Skodă ieşită din uz
…
Tataia întotdeauna vrea să arate că totul e simplu şi că el s-a prins de chestia asta înaintea tuturor. Face pe atomul. Atunci nici n-ar trebui să mai vorbim, I-am zis. Vorbim toată ziua, scriem, ne agităm şi uite că tot al doilea om vrea să se sinucidă, tot al o sutălea reuşeşte şi restul globu-lui trăieşte între o angoasă perpetuă şi o mulţu-mire de sine neroadă. Care e cel mai avantajat? Cel care nici nu vorbeşte toată ziua, nici nu scrie, nici nu se agită, nu se sinucide, nu are angoase şi e mulţumit de sine ca un prost, crede Tataia. Bun, şi ăla ce să facă? Să comunice, telepatic, cu ceilalţi care habar n-au să mai comunice telepatic senzaţii măreţe? Adică, e sortit să moară de plictis pentru că nu mai are interlocutor? Dacă nu cumva e idiot şi trăieşte într-o splendidă carose-rie de cristal. Sau, zic eu, crezi că eu n-am deseori stări sufleteşti de rocă? Tataia se uită la mine.
– De când te crezi rocă? De mult?
– Uneori, zic, uneori stau aşa şi mă cred rocă peste care plouă cu soare.
Tataia se uită lung la mine. Lali, care asistă la discuţie, îmi ia apărarea:
– Ce, n-are dreptul să se simtă rocă? Şi eu mă mai simt rocă din când în când!
– Măi, dar voi chiar că sunteţi interesanţi! Amândoi fraţi şi amândoi, roci!
– Eu sunt uneori cristal, dar asta numai dimineaţa când mă bate soarele pe nervuri! zice Lali şi eu ştiu că nu glumeşte. Tataia crede că ne batem joc de el.
– Şi tu? se întoarce el spre mine. Rocă simplă, piatră de duzină?
– Nu, când sunt sub apă, devin uneori dia-mant, dar nu mult, că starea de diamant e prea dură, cine naiba rezistă mult să fie diamant? Când eşti aşa, diamant, străluceşti prea tare şi atragi atenţia şi asta e lipsă de modestie, răspund eu.
– Auzi, Ştefane! Numai cristale şi diamante creştem noi în casă!
Şi cum tata Ştefan nu auzea bine şi mormăia ceva de sub maşină, tot Tataia a tras concluzia:
– Iar eu sunt cristalul-tată, de la mine au pornit toate minunile astea tinere… cu cât e mai vechi un diamant, cu atât e mai valoros!
Şi a plecat dând din cap ca o pendulă pe două picioare.
…
cititi toata cartea Povestiri din anul Cometei
Cartea a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România pe anul 1999 la secţiunea Literatură pentru copii şi tineret.
Povestiri din anul Cometei sunt pentru “copiii rafinati”, adicã în copilãrie se aflã acel ceva cu care percepem realitatea, ca un fel de lentilã specialã, ce deformeazã sau sesizeazã si mai acut realul.
Alexandru Jurcan, Tribuna
